"Te iubesc!"

Daca e ceva ce Dumnezeu NU a pus in noi, aceea e dorinta, instinctul de a controla. TOT. In mine fierbe uneori si cu atat dezamagirea arde. Sa-mi accept limitarile nu e punctul meu forte. Al cui e? Sigur nu ma straduiesc destul sa nu-mi supar Creatorul prin asta pentru ca, daca as depune destul efort, m-as descurca muuult mai bine de la o incercare la alta. Sau poate nu asta trebuie sa schimb? Atunci ce? Cum? Cat?

In ce parte sa ciulesc urechea ca sa aud raspunsul cand in mintea si urechea sufletului meu e atata galagie? Am lasat cotidianul si preocuparile lui sa-mi perverteasca linistea intr-un zgomot perpetuu, in care nu pot sa disting ce vrea sa-mi spuna Dumnezeu. In luna lui mai m-a tras de maneca, in august m-a ciupit, in septembrie m-a inghiontit si acum m-a tras de urechi.

Ca dupa senzatia unui dus polar, am urcat un etaj; ca sa fiu singura, sa controlez vizual orizontul sau sa fiu mai aproape de El? Nu stiu. Nu am asteptat nimic de la un sfarsit de noiembrie si nici de la mintea mea ratacitoare asezonata cu delirul in care te arunca o veste neasteptata si dureroasa. Am inceput sa ma rog fara sa-mi dau seama; sau poate da... Eram destul de sus ca sa simt nevoia sa mai ridic capul spre cer si privirea mi-a ramas atintita spre bucata de orizont ce imi incapea pe varful unui deget. In mijlocul acelui petec de pamant un alt suflet cerea indurare, caci nu stiu daca necredintei mele a gasit de cuviinta sa raspunda Tatal. Cum a raspuns? Norii grosi s-au uscat sub soarele nevazut de noiembrie intunecat si acolo, doar acolo s-a luminat pamantul. Pentru cateva secunde. Pentru draga mea. Si pentru mine: pacatoasa.

Oboseala ce a impovarat si sufletul la sfarsit de zi si-a spus cuvantul. Stiu ca mi se cere sa alerg fara sa obosesc dar ma ascund in spatele noptii si sper ca din asternutul ei sa ma trezesc realizand ca totul a fost doar un vis. Imi invelesc copiii si, mai naiva decat ar face-o un copil cu mii de intrebari, pretind ca sunt indreptatita sa primesc o minune, un semn ca totul va fi bine. Nu ca inainte, dar bine. (A! Dar Maria spunea ca si cei mari sunt copii- copiii lui Dumnezeu. Asta trebuie sa fie lucrul pe care ma bazam in pretentiile mele, caci ticalosenia mea nu ma innobileaza catusi de putin.) Ce frumos dorm amandoi! Cata liniste si pace le leagana somnul! Cata puritate si gingasie mi-e dat sa admir! Ce n-as da sa fie contagioase! Eu unde le-am pierdut? Cand? De ce? Mi le-a furat cineva? Le-am dat cuiva de bunavoie? Le-am vandut? De ce nu mai pot sa admir la fel ca ei gramada de buburuze ce isi tin una alteia de cald in coltul tavanului meu pe timp de iarna? De ce nu mai pot sa ma amuz cand iaurtul da pe jos dupa ce a trecut pe haine? De ce nu mai pot sa topai stangaci pe sotron sau sa sar coarda cu ei? De ce nu mai cant in casa sau in baie (ah, ce acustica!)? De ce nu-mi mai place sa fiu piratul, fratele, calul sau copilul din joc? De ce nu am timp sa absorb si sa ma las incantata de un zambet, de o culoare, de un parfum, de un cantec, sa primesc ajutorul nu doar sa dau, sa scriu, sa compun, sa cant, sa gatesc din placere, sa ma bucur de toti ai mei, sa citesc, sa fac lectii, sa inchid o rana, sa invat, sa las, sa rad cu lacrimi, sa... ?

... si asa ma toropeste somnul. "Te iubesc!" aud. "Poftim?" raspund. Nu mai primesc replica. Maria vorbise in somn. Eu am ras, asa cum o fac de fiecare data cand o surprind luptandu-se cu voce tare cu personajele din visele ei. I-am atins fruntea, am luat-o de mana si, fara sa-mi dau seama, am trezit-o din somnul adanc. "Cu cine ai vorbit?" am zis. "Cu mami" a raspuns ea zambind fara sa-si dea seama ca eu eram langa ea. "Cu mine, adica?". "Nu." Pot fi mai necredincioasa de atat? Dumnezeu imi daduse cel mai frumos raspuns prin copilul meu si pentru mine albul nu era destul de alb. Iarta, Doamne, necredintei mele!

NU, nu vreau palme. Vreau sa invat sa Te vad si sa Te recunoasc in cele mai "neinsemnate" lucruri din viata mea si din jurul meu, vreau sa am liniste si pace in cele mai grele momente si vreau sa astept in rabdare raspunsul Tau. Iti cer iertare pentru indoiala ce imi va mai cuprinde tot ce e pamantesc in mine, pentru firescul a ceea ce am eu trecator. Stiu ca tu iubesti si lacrima mea si ca adori sa-mi tii de urat. Nu vreau ca noaptea si somnul sa imi aduca odihna ci bratele Tale incalzite de dragostea ce mi-o porti sa imi fie indeajuns ca sa incep o noua zi indiferent care va fi raspunsul Tau. Patrunde in adancul cel mai adanc al inimii mele si risipeste pentru totdeauna groaza de incertitudine, de moarte, de suferinta si incercare. Asta te rog.

Multumesc ca ma iubesti!

Feelings

• De cele mai multe ori mi-e rusine de setimentele negative, de tristete, de furie. Incerc sa mi le reprim, am pseudo- tentative de a mi le schimba in unele pozitive si asa sa vin in fata lui Dumnezeu. Dar oare nu e o pierdere de vreme? Am constatat ca in loc sa ma mai prefac, in loc sa ma cenzurez mereu, trebuie sa ma impac cu existenta acestor sentimente si sa le aduc inaintea lui Dumnezeu cu toata sinceritatea. Sentimentele mele sunt foarte puternice, intense pentru ca asa sunt structurata. Ii spuneam unei prietene intr-o zi ca imi simt sufletul in mod acut. Daca ar fi sa transpun in sunete sentimentele ce-mi macina sufletul ar fi mereu sunete intense, uneori foarte stridente pentru altii sau poate chiar pentru mine, alteori cantece atat de melodioase incat dau senzatia de satietate; insa niciodata in surdina- intotdeauna la volum tare sau chiar maxim. Decibelii sunt prietenii mei si uneori simt ca ma indepartez atat de tare de Dumnezeu incat poate chiar ar trebui sa ma rog strigand. Oare de ce nu facem asta in intimitatea noastra cu El? Oare de ce ma rusinez de valmasagul acesta de trairi care oscileaza ametitor? Poate pentru ca am fost de atatea ori facuta sa ma simt vinovata de ele si nu am stiut ca Dumnezeu ma iubeste asa cum sunt. Azi m-a invatat El ca pot sa traiesc cu ele pentru ca El m-a costruit cu un cont emotional substantial din care pot retrage orice cantitate.

Eclesiastul 3:7

Imi place sa vorbesc. Carei femei nu-i place? Dar daca pana acum nu m-am intrebat (cu voce tare) in ce categorie m-ar fi azvarlit Platon (desi stiu raspunsul), intensa mea activitate cerebrala, mana in mana cu constiinta, ma indeama sa fac din placerea mea de a vorbi o virtute si nu un viciu.
A, ce zicea Platon? Pai… iata:
"Inteleptul vorbeste pentru ca are ceva de spus, nebunul vorbeste pentru ca trebuie sa spuna ceva" (Platon)

“Who`s the judge?
The judge is God.
Why is he God?
Because He decides who wins or loses, not my opponent.
Who`s your opponent?
He doesn`t exist.
Why does he not exist?
Because he`s a mere dissenting voice of the truth I speak.”

http://www.facebook.com/l.php?u=http%3A%2F%2Fwww.novamov.com%2Fvideo%2F4bc5e788e7938&h=a5e23

To Have and Not To Be

Un nou minister… o noua lege… o noua greva… sindicate… titularizari… grade… salarii… inspectorate… salarii (sau nonsalarii)… examene… fraude… mita… Incotro??? Cate din toate acestea sunt spre folosul “obiectului” educatorilor- copiii? Pentru unii, asta au devenit copiii. Cel mai grav e ca si pentru unii parinti tot asta au devenit. Ne prefacem ca schimbam decoruri insa nu facem decat sa inlocuim niste tipare, sa mascam (fara success) adanca prapastie dintre A EDUCA un copil si A-L APRECIA pentru ceea ce este. Criteriul prim si universal echivaleaza cu a strange sau a acumula capital pentru a investi si a creste. A devenit chiar criteriul psihologic al respectului de sine.
Sa ma explic: sunt dascal de 10 ani, insa un dascal oarecum atipic, refuzand categoric sa ma supun (de bunavoie) din nou examinarilor subiective, plocoanelor si atentiilor provocatoare de dezgust si inspectiilor, cozilor interminabile si umilitoare la inspectorate, intocmirii de dosare si risipei de maculatura. Si toate astea ca sa mi se recunoasca titulatura de “profesor”. Posibil si pentru ca am avut o alternativa, culmea, tot in invatamant. Particular. Dar invatamant particular nu mai inseamna doar “alternativa” la invatamantul de stat, ci o sumedenie de compromisuri menite nu sa te ajute, ci sa te introduca in acelasi cerc vicios, in acelasi tipar, cel putin birocratic.Dupa 10 ani constat cu stupoare ca ceea ce am incercat sa sadim in copii este strivit (nu doar inabusit) mai departe nu doar de unii parinti sau de societate dar si de unii dintre viitorii lor dascali care nu se dau in laturi sa le fumege pe gura ce le arde in suflet. Sa fie oare de vina faptul ca la constiinta unor dascali se ajunge mai greu? Sa fie de vina faptul ca salariile mici te fac sa uiti motivul pentru care ai devenit dascal sau motivul a fost gresit de la inceput? Sau ca unii copii nu se incadreaza in tiparul si vointa lor de a face pe toata lumea sa se conformeze valorilor prioritare ale epocii?
Ca dascali sau parinti nu stim sau nu vrem sa (ne) folosim (de) pozitia noastra de modelatori si asta poate si pentru ca am fost crescuti in acelasi spirit care uita ca orice copil este unic, are forte innascute ce trebuie descoperite, imblanzite si canalizate.
Tiparul devalorizant pentru toti cei care nu au resursele intelectuale lingvistice sau matematice este inlocuit acum cu unul si mai pervers: “esti cineva daca ai ceva” lucru care ii face pana si pe copii sa inteleaga ca sa ai e mai bine decat sa fii.

In direct din Ierusalim

Intoarcere in timp...

Ciocanul si cuiele

Din pozitia unui om care isi insuseste morala deoarece constiinta poarta semnatura lui Dumnezeu, a unui om care incearca sa functioneze impotriva ipocriziei si care slujeste unui singur Stapan, a unui om care isi revizuieste atitudinea zi de zi stiind ca perfectiunea nu doar ca nu poate fi atinsa dar nici nu e pretinsa de Dumnezeu, imi permit sa visez si sa ma rog pentru innoirea mintii.

Stim cu totii (dar prea putini recunoastem) ca TREBUIE musai sa apartinem unei “familii spirituale” care este biserica, ca biserica este “trupul lui Hristos” si ca noi, “madularele” a vem fiecare rolul nostru. Depinde de noi daca si cum ni-l indeplinim. Greutatea cade insa asupra “moralistilor” care cauta sa schimbe oameni doar fortandu-i sau santajandu-i spiritual (daca vreti) sa faca lucruri corecte si sa-i educe. Comunitatea crestina isi pierde astfel puterea si se sufoca. Am schimbat si schimbam mereu tehnica de care ne ajutam in inchinare fara sa ne intereseze daca Bill Gates e crestin sau nu, innoim cladiri si nu ne sfiim sa abordam culori si modele “trendy” pana si in garderobele cu care venim la biserica fara sa ne intereseze daca cel care a decis culoarea sezonului are sau nu o viata morala corecta, suntem foarte interesati sa ne crestem copiii dupa principii cat mai occidentale si vestice posibil dar vietile oamenilor de langa noi sunt inca inghesuite in cutii sortate in prealabil de niste principii invechite.

Departe de mine intentia de a ma compara cu marile voci ale muzicii sau de a face o cariera din muzica (oportunitati au fost macar doua), departe de dorinta de a iesi in fata, am sa slujesc ori de cate ori voi avea ocazia cantand pentru Dumnezeu. Muzica de mai multe feluri mi-a influentat viata si ma schimba mereu. S-ar putea ca acesta sa fie un lucru care iese din mine si are puterea sa trezeasca celuilalt dorinta de a intra intr-o relatie intima cu Dumnezeu, sa accepte ca este disperat de dependent de El. Toate acestea si faptul ca pretind ca am o oarecare cultura muzicala m-au facut sa accept o alta provocare: aceea de a canta muzica seculara in cadrul evenimentelor organizate pentru ajunge la suflete goale care asteapta sa fie umplute. NU, NU e deloc un compromis, atata timp cat ceea ce am facut am facut-o si o voi face-o din placere si cat timp scopul a fost unul nobil (nu unul care scuza mijloacele). NU, NU e muzica pagana (vezi DEX- “pagan”), atata timp cat am ales-o cu grija (pana la urma cultura e vasta si nu ti-o insusesti inchizadu-ti urechile si facand pe moralistul). NU, NU am luat-o pe “calea larga” (asa cum am fost acuzati) si nu eram pe cai gresite nici atunci cand am dobandit aceasta cultura (asta nu inseamna ca nu exista raul si intunericul in viata mea insa sigur nu vine din muzica seculara ce o ascult si nu il las sa ma fascineze acest intuneric). Decat sa citez unele expresii crestine care nu trezesc nicio pasiune in altii (asa cum nici in mine nu au trezit in lupta mea de a ma “alinia” standardelor asa- zisilor pocaiti), ma straduiesc sa inteleg modul in care Dumnezeu isi gaseste placerea in mine si sa renunt la procese mecanice, la clisee. Ca urmare nu voi raspunde cu “gusturile nu se discuta”, nu voi suiera si pufai ca sa schimb parerea nimanui, ci voi incerca sa tratez inima, sa inteleg ca sufletele se alina prin conectare, prin empatie, sa fac mica schimbare ce imi sta in putinta in asa fel incat comunitatea in care traiesc sa stie ca poate vindeca atunci cand se concentreaza pe declansarea si eliberarea a ceea ce este bun in om. Cum pot sa trezesc viata in altii daca nu recunoscand ca sunt la fel ca ei, ca Dumnezeu a creat muzica si sentimentele curate pe care le invoca si care le traim cu totii (nu am spus “aduleaza” si nu vorbesc despre mesajele necenzurate sau ascunse)? Cum pot sa-i conving pe altii ca Dumnezeu inseamna libertate daca tot ce am pentru ei e doar moralism? Daca sufletul intelege libertatea va sti sa aleaga acele lucruri care sa duca la convertire si implicit spre viata vesnica.

Invocam Sinaiul fara Betleem, Legea fara Intrupare si pe Moise fara Hristos in loc sa identificam, sa hranim si sa eliberam dorintele bune. Si atunci ma intreb unde e dragostea fata de aproapele nostru? Nu traiesc dupa principiul “live and let live” si nici dupa principiul ca pot sa-L urmez pe Isus fara sa intorc spatele lumii atata timp cat intre biserica si lume exista doar antagonism. Doar ca rationalizez cat de periculos doctrina divide oameni ce ar trebui sa fie impreuna. Si nu se fac schimbari acolo unde ar trebui sa se faca iar vocile de care e mai multa nevoie sunt inabusite. Dojana duce uneori la conformare, adesea la rebeliune si niciodata la maturizare. Daca tot ce am este un ciocan, ii voi trata pe toti ceilalti ca pe niste cuie.

Va recomand:

- CONNECTING, Larry Crabb

- WHO ARE YOU TO JUDJE?, Erwin Lutzer